UN CURCUBEU PENTRU URIAȘ

Prima amintire a lui Oscar este fața Uriașului. Era o față deosebit de mare şi îngrozitoare ce înconjura o gură foarte largă, plină de dinți. Fața avea o expresie ciudată.

„Acum mă mănâncă!”, s-a gândit Oscar şi a început să țipe cu toată forța corzilor sale vocale mici, dar foarte stridente.

Mama a alergat şi Uriașul a dispărut. Strâns puternic la pieptul mamei, Oscar a explicat gâfâind:

– Mămică, cu puțin timp înainte era un uriaș pe leagănul meu şi voia să înceapă să mă mănânce! Un uriaș înspăimântător! Cu o gură mare şi atât de mulți dinți!

Firește, ceea ce ieșea din gura sa era numai: „Nghe! Nghe! Ue, ue!”, dar mama avea traducător automat şi înțelegea.

Uriașul a rămas să dea târcoale prin împrejurimi. Odată l-a prins în mână. Oscar stătea într-una dintre acele mâini mari. Se pregătea să strige, dar a descoperit că mâna mare era caldă, primitoare, şi că vocea puternică a Uriaşului, care răsuna: „O la, la!”, nu era aşa de înspăimântătoare. Ba dimpotrivă.

Astfel, Oscar a învăţat să trăiască cu Uriaşul. Nu ştia bine ce facea. Dispărea câteva ore pe zi, dar când era, Oscar se simţea fericit, sigur, protejat.

A avea un uriaş în serviciul propriu nu este nimic rău, se gândea Oscar.

Când îngrozitorul câine al domnului Pacucci a ameninţat mârâind pulpele delicate ale lui Oscar, Uriaşul l-a pulverizat practic numai cu apariţia sa. Uriaşul ştia să facă operaţii, să scrie literele alfabetului şi să povestească întâmplări din ţinuturile sale, pline de balauri, zâne, zmei şi cavaleri. Într-o zi, a sosit cu o bicicletă mică şi l-a învăţat pe Oscar să o folosească. A stat în spate zile de-a rândul, în parc, ţinându-1 cu un deget, până ce Oscar a fost în stare să pedaleze singur.

Tump, tump! Făceau picioarele sale mari. Oscar a descoperit că atunci când auzea acel Tump, tump! toate temerile dispăreau.

Dar într-o zi, a venit bunicul să-l ia pe Oscar de la şcoală. Astfel a înţeles că ceva nu mergea, pentru că trebuia să fie mama în locul său. În acea seară trebuiau să meargă cu toţii afară la cină, pentru a sărbători ziua de naştere a prietenei lor Laura. Când bunicul a spus că Uriaşul avusese un atac de inimă, Oscar a crezut că glumeşte. Când şi-a dat seama că vorbea serios, a crezut că va muri şi el. Era prea şocat, până la lacrimi. Se simţea moleşit şi fără apărare. A rămas acolo, gândind. De ce? Erai aşa de mare, puternic şi sănătos. Lucrai în fiecare zi sub cerul liber. Credea că este ultima persoană din lume care ar fi putut avea un atac de inimă.

Vizita la spital a fost îngrozitoare. Uriaşul era în comă. Erau atât de multe tuburi şi aparate în jurul lui. Nici nu părea el. Oscar tremura. Voia numai ca Uriașul să se trezească din acel oribil coşmar şi să-l ducă acasă.

Spitalul era plin de persoane. Erau mulţi oameni împreună cu Oscar. Copilul nu ştia că Uriaşul avea aşa de mulţi prieteni buni. Era şi Laura, dar nu s-a mai sărbătorit ziua ei de naştere.

După acea primă zi, au urmat altele două de nelinişte, de veghe şi de rugăciune. Nu a funcţionat. La 26 februarie s-a întâmplat lucrul cel mai tragic din toţi cei zece ani de viaţă ai lui Oscar şi poate din toţi anii pe care-i va trăi. Uriaşul a murit.

Odată cu luna martie, a sosit sărbătoarea tatălui. Oscar a cumpărat o felicitare frumoasă şi i-a scris:

Nu ştiu dacă m-ai auzit, când ţi-am zis „Rămâi cu bine!”. Nu fusesem niciodată la o înmormântare, până atunci, dar m-a surprins să văd că au venit peste o mie de persoane. Erau toate rudele şi prietenii, dar şi o mulţime de persoane pe care nici nu le cunoşteam. Mi-am imaginat apoi că erau persoane pe care le-ai tratat în acelaşi mod special în care m-ai tratat pe mine. Iată de ce toţi te iubeau. Desigur am ştiut întotdeauna că erai special, în fond erai tatăl meu. In acea zi, am descoperit că erai special chiar şi pentru multe alte persoane.

Chiar dacă a trecut mult timp, mă gândesc mereu la tine şi îmi lipseşti mult. În unele nopţi plâng până adorm, dar caut să nu mă las copleşit. Ştiu că am încă multe pentru care trebuie să fiu recunoscător. Tu mi-ai dat în zece ani mai multă iubire decât primesc alţi copii în toată viaţa. Este adevărat, nu mai poţi să te joci cu mingea împreună cu mine la sfârşit de săptămână, nici să mă scoţi afară la micul dejun, nici să-mi povesteşti istorioarele tale sau să-mi strecori pe ascuns câteva monede.

Dar eu ştiu că eşti încă cu mine. Eşti în inima mea şi în oasele mele. Simt vocea ta, înăuntrul meu, care mă ajută şi mă călăuzeşte în viaţă. Când nu ştiu ce să fac, caut să-mi imaginez ceea ce m-ai sfătui tu. Eşti încă aici, pentru a-mi da sfaturi şi a mă ajuta să înţeleg lucrurile. Ştiu că orice s-ar întâmpla, te voi iubi întotdeauna şi îmi voi aminti de tine.

Am auzit spunându-se că atunci când cineva moare, Dumnezeu trimite un curcubeu pentru a lua persoana şi a o duce în paradis. În ziua în care ai murit a apărut pe cer un dublu curcubeu.

Tu erai înalt aproape de doi metri. Probabil un singur curcubeu nu era suficient pentru a te duce până în paradis.

Te iubesc, tată!

Oscar

 365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013