ZIDUL

Într-un pustiu aspru și stâncos trăiau doi pustnici. Au găsit două stânci care își aveau deschiderea aproape una de alta, una în fața celeilalte.

După ani de rugăciune și crunte mortificări, unul dintre cei doi eremiți era convins că a ajuns la perfecțiune.

Celălalt era un om foarte pios, dar și bun și înțelegător. Se oprea să discute cu puținii pelerini, îi încuraja și-i găzduia pe cei care se rătăciseră și pe cei care fugeau.

„Atâta timp sustras de la meditație și de la rugăciune…”, gândea primul eremit, care dezaproba frecventele lipsuri ale celuilalt, chiar dacă mici.

Pentru a-l face să înțeleagă în mod vizibil cât de departe era încă de sfințenie, a hotărât să-i pună o piatră la intrarea în propria grotă ori de câte ori celălalt comitea o greșeală.

După câteva luni, în fața grotei era un zid de pietre, cenușiu și sufocant. Și el era zidit înăuntru.

 

Uneori, în jurul inimii construim ziduri, cu micile pietre zilnice ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor.

Datoria noastră cea mai importantă este să împiedicăm formarea unor ziduri în jurul inimii noastre. Și mai ales să căutam să nu devenim „o piatră în plus în zidurile altora”.

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013