Era odată un rege care răspundea la nobilul nume de Henric înțeleptul. Avea trei fiice care se numeau Alba, Bettina și Carlotta. În taină, regele o prefera pe Carlotta. Totuși, trebuind să o desemneze numai pe una dintre ele pentru succesiunea la tron, le-a chemat pe toate trei și le-a întrebat:

– Dragele mele fiice, cât de mult mă iubiți?

Cea mai mare a răspuns:

– Tată, eu te iubesc ca lumina zilei, ca soarele care dă viață plantelor. Tu ești lumina mea!

Mulțumit, regele a pus-o să stea pe Alba la dreapta sa, apoi a chemat-o pe a doua fiică. Bettina a declarat:

– Tată, eu te iubesc ca pe cea mai mare comoară din lume, înțelepciunea ta valorează mai mult decât aurul și pietrele prețioase. Tu ești bogăția mea!

Măgulit și amăgit de acest elogiu, regele a pus-o pe Bettina să stea la stânga sa. Apoi a chemat-o pe Carlotta.

– Și tu, micuța mea, în ce fel mă iubești? a întrebat-o cu duioșie.

Fata l-a privit fix în ochi și a răspuns fără a ezita:

– Tată, eu te iubesc ca sarea de bucătărie!

Regele a fost dureros surprins:

– Ce ai spus?

– Tată, eu te iubesc ca sarea de bucătărie.

Mânia regelui a tunat teribil:

– Nerușinat-o! Cum îndrăznești, tu, lumină a ochilor mei, să mă tratezi așa? Pleacă! Ești exilată și dezmoștenită!

Sărmana Carlotta, vărsând potop de lacrimi, a părăsit castelul și regatul tatălui său. A găsit un loc în bucătăriile regelui vecin și, întrucât era frumoasă, bună și iscusită, a devenit în scurt timp bucătăreasa șefă a regelui.

Într-o zi, a sosit la palat regele Henric. Toți spuneau că era trist și singur. Avusese trei fiice, dar prima fugise cu un chitarist californian, a doua plecase în Australia să se ocupe de canguri, iar pe cea mai mică o alungase chiar el…

Carlotta l-a recunoscut imediat pe tatăl său. S-a așezat la sobele de gătit și a pregătit mâncărurile cele mai bune. Dar în loc de sare a folosit la toate zahăr.

Prânzul a devenit festivalul grimaselor: toți gustau și scuipau lipsiți de politețe în șervete.

Regele, roșu de mânie, a chemat-o pe bucătăreasă.

Buna Carlotta a venit și a spus cu blândețe:

– Cu ceva timp în urmă, tatăl meu m-a alungat pentru că i-am spus că îl iubeam ca sarea de bucătărie care dă gust tuturor mâncărurilor. Astfel, pentru a nu-i face o altă neplăcere, am înlocuit sarea supărătoare cu zahărul.

Regele Henric s-a ridicat, cu lacrimi în ochi, și a spus:

– Este sarea înțelepciunii care vorbește prin gura ta, fiica mea. Iartă-mă și acceptă coroana mea.

S-a făcut o mare sărbătoare și toți au vărsat lacrimi de bucurie: erau toate sărate, dau asigurări cronicile timpului.

„Voi sunteți sarea pământului” (Mt 5,13).

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013