Un misionar din Papua Noua Guinee a observat că unul dintre noii săi creștini, un șef sever al tribului kanaka, la sfârșitul fiecărei Liturghii mergea în fața tabernacolului și rămânea acolo îndelung, drept ca un palmier, cu bustul gol. Era un om foarte simplu, care nu învățase încă să citească Biblia.

Într-o zi, misionarul nu și-a putut reține curiozitatea și l-a întrebat ce făcea așa de nemișcat și tăcut în fața tabernacolului.

Râzând, kanakul a răspuns: 

– Îmi țin sufletul la soare!

Învățătorul îi adună pe toți ucenicii săi și-i întreabă:

– De unde începe rugăciunea? Primul răspunde:

– De la nevoie.

Al doilea răspunde:

– De la bucurie. Când mă bucur, sufletul scapă de carapacea îngustă a temerilor și preocupărilor mele și se înalță în sus spre Dumnezeu.

Al treilea:

– Din tăcere. Când totul în mine s-a făcut tăcere, atunci Dumnezeu poate să vorbească.

Învățătorul a răspuns:

– Ați răspuns cu toții bine. Totuși, mai este un moment de la care pornește și care le precedă pe cele indicate de voi. Rugăciunea începe în Dumnezeu însuși. El o începe, nu noi.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013