ALEGEREA PICTORULUI

Marele Leonardo da Vinci acceptase să picteze în frescă sala de mese a mănăstirii „Santa Maria delle Grazie” din Milano, realizând o pictură mare care reprezenta ultima cină a lui Isus cu apostolii.

Voia să facă din acea frescă o capodoperă şi, de aceea, lucra cu atenţie şi calm. În ciuda nerăbdării fraţilor conventului, pictura progresa foarte încet.

Pentru chipul lui Isus, Leonardo a căutat luni întregi un model care să aibă toate caracteristicile necesare: o faţă care să exprime forţă şi bunătate, spiritualitate şi intensitate luminoasă.

În sfârşit, l-a găsit şi i-a dat lui Isus chipul lui Agnello, un tânăr sincer şi curat pe care-1 întâlnise pe stradă.

După un an, Leonardo a început să cutreiere prin cartierele rău-famate din Milano şi prin cârciumile cele mai echivoce şi mai dubioase. Trebuia să găsească o înfăţişare pentru Iuda, apostolul trădător. Căuta un chip care să exprime nelinişte şi dezamăgire, faţa unui om dispus să-l trădeze pe cel mai bun prieten. După nopţi şi nopţi în mijlocul ticăloşilor de tot felul, Leonardo a găsit un om pe care îl voia pentru Iuda.

L-a dus în mănăstire şi s-a apucat să-l picteze. în acel moment, a văzut în ochii omului scânteind o lacrimă.

– De ce? i-a spus Leonard, fixând acel chip întunecat.

– Eu sunt Agnello, a murmurat omul. Acelaşi care v-a slujit ca model pentru chipul lui Cristos.

Revoluţie în lumea cosmeticelor: un suflet frumos face faţa foarte frumoasă.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013