
Marele Leonardo da Vinci acceptase să picteze în frescă sala de mese a mănăstirii „Santa Maria delle Grazie” din Milano, realizând o pictură mare care reprezenta ultima cină a lui Isus cu apostolii.
Voia să facă din acea frescă o capodoperă şi, de aceea, lucra cu atenţie şi calm. În ciuda nerăbdării fraţilor conventului, pictura progresa foarte încet.
Pentru chipul lui Isus, Leonardo a căutat luni întregi un model care să aibă toate caracteristicile necesare: o faţă care să exprime forţă şi bunătate, spiritualitate şi intensitate luminoasă.
În sfârşit, l-a găsit şi i-a dat lui Isus chipul lui Agnello, un tânăr sincer şi curat pe care-1 întâlnise pe stradă.
După un an, Leonardo a început să cutreiere prin cartierele rău-famate din Milano şi prin cârciumile cele mai echivoce şi mai dubioase. Trebuia să găsească o înfăţişare pentru Iuda, apostolul trădător. Căuta un chip care să exprime nelinişte şi dezamăgire, faţa unui om dispus să-l trădeze pe cel mai bun prieten. După nopţi şi nopţi în mijlocul ticăloşilor de tot felul, Leonardo a găsit un om pe care îl voia pentru Iuda.
L-a dus în mănăstire şi s-a apucat să-l picteze. în acel moment, a văzut în ochii omului scânteind o lacrimă.
– De ce? i-a spus Leonard, fixând acel chip întunecat.
– Eu sunt Agnello, a murmurat omul. Acelaşi care v-a slujit ca model pentru chipul lui Cristos.
Revoluţie în lumea cosmeticelor: un suflet frumos face faţa foarte frumoasă.
365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013