BAMBUSUL

Într-o grădină splendidă, creștea un bambus cu o înfățișare deosebită. Stăpânul grădinii îl iubea mai mult decât pe toți ceilalți copaci. An de an, bambusul creștea și se făcea puternic și frumos. Aceasta pentru că bambusul știa bine că stăpânul îl iubea și era fericit pentru aceasta.

Într-o zi, stăpânul s-a apropiat de copacul său iubit și i-a spus:

– Dragă bambusule, am nevoie de tine.

Mărețul copac a simțit că venise momentul pentru care fusese creat și a spus cu mare bucurie:

– Stăpâne, sunt gata. Fă cu mine ceea ce vrei.

Vocea stăpânului era gravă:

– Pentru a te folosi, trebuie să te tai!

Bambusul s-a înspăimântat:

– Să mă tai, stăpâne? Pe mine, cel mai frumos dintre copacii grădinii tale? Nu, te rog, nu! Folosește-mă spre bucuria ta, stăpâne, dar te rog, nu mă tăia!

– Dragul meu bambus, a continuat stăpânul, dacă nu te tai, nu pot să te folosesc.

Grădina a căzut într-o mare tăcere. Chiar și vântul a încetat să bată. Încet, bambusul a plecat măreața sa coroană și a șoptit:

– Stăpâne, dacă nu mă poți folosi fără a mă tăia, taie-mă!

– Dragul meu bambus, a mai spus stăpânul, trebuie nu numai să te tai, ci și să-ți tai ramurile și frunzele.

– Stăpânul meu, ai milă. Distruge frumusețea mea, dar lasă-mi ramurile și frunzele!

– Dacă nu te tai, nu pot să te folosesc.

Soarele și-a ascuns fața, un fluture speriat a zburat mai departe. Tremurând, bambusul a spus încetișor:

– Stăpâne, taie-le!

– Dragul meu bambus, trebuie să-ți fac și mai mult. Trebuie să te despic în două și să-ți străpung inima. Dacă nu pot să fac aceasta, nu te pot folosi.

Bambusul s-a plecat până la pământ și a șoptit:

– Stăpâne, despică și străpunge.

Astfel, stăpânul grădinii a doborât bambusul, i-a tăiat ramurile și frunzele, l-a despicat în două și i-a scos inima. Apoi l-a dus într-un loc unde curgea un izvor cu apă proaspătă, aproape de ogoarele sale care sufereau de secetă. A legat cu grijă la izvor un capăt al iubitului bambus și l-a îndreptat pe celălalt spre ogoarele aride.

Apa limpede proaspătă și bună a început să curgă prin trunchiul bambusului și a ajuns la ogoare. A fost semănat orez și recolta a fost foarte bună.

Astfel, bambusul a devenit o mare binecuvântare, chiar dacă fusese doborât și distrus.

Când era un copac minunat; trăia numai pentru el însuși și se oglindea în propria frumusețe. Tăiat, rănit și desfigurat, devenise un canal pe care stăpânul îl folosea pentru a face rodnică împărăția sa.

 

Noi o numim „suferință”. Dumnezeu o numește „am nevoie de tine”.

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013