BUTOIAȘUL

Era odată un cavaler care luptase cu vitejie în toate colțurile regatului. Până când, într-o zi, în timpul unei încăierări, o lovitură de arbaletă i-a străpuns un picior și aproape i-a pus capăt zilelor.

În timp ce zăcea rănit, cavalerul a întrezărit paradisul, dar foarte departe și nu aproape de el, în timp ce infernul, cu gura căscată și înfocată, era aproape de tot. Într-adevăr, călcase de mult în picioare toate promisiunile și regulile cavaleriei și se transformase într-un soldat nemilos, care îl ucidea fără remușcări pe aproapele său, prăda și săvârșea tot felul de violențe.

Cuprins de o spaimă salutară, a aruncat coiful, sabia și armura și s-a îndreptat pe jos spre peștera unui sfânt pustnic.

– Părintele meu, aș dori să primesc iertare pentru vinovățiile mele, deoarece am o mare frică pentru mântuirea sufletului meu. Voi face orice pocăință. Eu nu mă tem de nimic!

– Bine, fiule, a răspuns pustnicul. Fă numai un singur lucru: du-te și umple cu apă acest butoiaș și apoi adu-1 înapoi.

– Of! Este o pocăință pentru copii sau pentru femei! a strigat cavalerul agitând un pumn amenințător.

Dar vedenia diavolului râzând zgomotos și batjocoritor l-a îmblânzit imediat.

A luat butoiașul sub braț și, bombănind, s-a îndreptat spre râu. A scufundat butoiașul în apă, dar acela a refuzat să se umple.

– E o vrajă magică, a urlat penitentul. Dar vom vedea.

S-a îndreptat spre un izvor: butoiașul a rămas cu încăpățânare gol. Mâniat, a alergat spre fântâna din sat. Osteneală zadarnică!

După un an, bătrânul pustnic a văzut sosind un sărman zdrențăros cu picioarele sângerânde și cu un butoiaș gol sub braț.

– Părintele meu, a spus cavalerul (era tocmai el) cu voce scăzută și îndurerată, am cutreierat pe la toate râurile și izvoarele din regat. Nu am putut să umplu butoiașul… Acum știu că păcatele mele nu vor fi iertate. Voi fi condamnat pentru veșnicie! Ah, păcatele mele, păcatele mele așa de grele… Prea târziu m-am căit.

Lacrimile curgeau pe fața sa trasă. O lacrimă foarte mică, alunecând pe barba deasă, a ajuns în butoiaș. Dintr-o dată, butoiașul s-a umplut până la margine de apa cea mai curată, proaspătă și bună care s-a văzut vreodată.

 

O singură mică lacrimă de căință…

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013