CA MARIA

Într-o noapte am avut un vis minunat. Am văzut un drum lung, un drum care pornea de pe pământ și se ridica în aer, pierzându-se printre nori, îndreptându-se spre cer. Dar nu era un drum comod, ba dimpotrivă, era un drum plin de obstacole, plin de cuie ruginite, pietre colțuroase și ascuțite, bucăți de sticlă. Lumea mergea pe drumul acela cu picioarele goale. Cuiele intrau în carne, mulți aveau picioarele sângerânde. Însă persoanele nu renunțau: voiau să ajungă în cer. Fiecare pas însă implica suferință și drumul era încet și greu. Apoi l-am văzut, în visul meu, pe Isus, care înainta. Era și el cu picioarele goale. Mergea încet, dar hotărât. Și nu și-a rănit nici măcar o dată picioarele.

Isus urca și iar urca. în sfârșit, a ajuns în cer și acolo s-a așezat pe un tron mare aurit. Privea în jos, spre cei care se străduiau să urce. Îi încuraja cu privirea și cu gesturile. Imediat după el, înainta Maria, mama sa.

Maria mergea totuși mai repede decât Isus. Știți de ce? Punea picioarele sale în urmele lăsate de Isus. Astfel, a ajuns repede alături de Fiul ei, care a așezat-o pe un fotoliu mare la dreapta sa.

Și Maria a început să-i încurajeze pe cei care urcau și-i invita să meargă pe urmele lăsate de Isus, după cum făcuse ea.

Oamenii mai înțelepți făceau tocmai așa și înaintau repede spre cer. Ceilalți se plângeau din cauza rănilor, se opreau adesea, uneori renunțau cu totul și se prăbușeau pe marginea drumului, copleșiți de tristețe.

 

Într-o dimineață, un profesor de cardiologie i-a dus pe studenți în laboratorul de anatomie umană al universității.

Priveau anumite organe, când au observat o inimă exagerat de mare.

Profesorul i-a întrebat pe băieți dacă știu să spună cui i-a aparținut, înțelegând ce boală ar fi cauzat moartea acelei persoane.

– Eu știu, a spus un băiat, cu un ton foarte serios. Era inima unei mame.

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013