CĂMAŞA CAVALERULUI

Sclipiri violete erau în ochii cavalerului, în timp ce privea stând în picioare printre crenelurile turnului spre răsărit, în zori de zi, când soarele deschide larg perdelele aurii ale cerului.

Au luat sfârşit zilele ploioase, iarna nordică lungă, cu ceaţă şi ger, zilele fără lumină şi fără apus.

Era din nou timpul de a pleca.

Un fior uşor i-a umbrit bucuria în acea dimineaţă, numai un fior uşor, dar neplăcut, o înțepătură dureroasă provocată de un gând care îi aducea aminte de alte zile, ba chiar ani… de vremurile de demult.

Armura sa, altă dată lustruită, strălucitoare, purta acum semnele atâtor bătălii, spada din oțelul cel mai pur nu strălucea ca altă dată şi broderiile aurii ale gărzii de la sabie erau uzate, ca şi cum o mână supărătoare s-ar fi distrat stricând totul.

Dar pe cortul cavalerului vântul flutura steagul învingătorului. Nimeni nu a putut să-l ia şi inima cavalerului bătea încă pentru marile izbânzi. Părul devenise opac şi gri, dar în lungile cavalcade de dimineaţă flutura încă în vânt. Ochii ştiau încă să arunce fulgere şi în sufletul său puternic răsunau mai mult ca niciodată tobele gloriei.

Mii de dueluri, mii de lupte au lăsat deformări pe scut, cicatrice pe tot trupul şi riduri subţiri pe faţă. Când defila pe calul său nervos, înconjurat de pajii săi îmbrăcaţi în aur şi mătase, precedat de şiruri de heralzi rapizi călărind pe cai arabi mici şi purtând trâmbițe lungi de argint, lumea se îngrămădea pentru a aplauda şi a admira.

Aceasta se întâmpla deoarece imediat înaintea cavalerului călărea scutierul său care ţinea, ridicată sus, ca un trofeu, celebra şi glorioasa cămaşă a cavalerului. Cămaşa era din mătase roşie şi avea 49 de rupturi, de la cei 49 de balauri pe care cavalerul îi omorâse. Acea flamură roşie care unduia în vânt era cea mai mare glorie a sa. Nici un alt cavaler din lume nu se putea mândri cu ceva de felul acesta.

Fiecare gaură îi amintea cavalerului ore şi ore de sudoare şi de sânge, răcnetele, urletele, flăcările, ghearele care sfâşiau carnea, zvâcniturile agoniei, agitaţia zadarnică a ghearelor, entuziasmul victoriei, triumful.

De 49 de ori.

Şi iată, în timp ce cavalerul a făcut un popas, absorbit de murmurul liniștit al zilei care începea, un galop nestăpânit, un gâfâit întrerupt, un strigăt s-a auzit:

– Un balaur! Un balaur uriaș la podul de peste Rin!

Într-o clipă, frica s-a aşternut asupra satului şi asupra castelului. Se auzeau porţi care erau blocate, în timp ce lăncile erau scoase din arsenale, ţăranii adunau vitele pentru a le duce între zidurile castelului, iar mamele îndurerate îşi căutau copiii.

La orizont, spre marele fluviu, se auzea un vuiet de groază. Se intuiau flăcări şi fum şi distrugere sălbatică.

Toţi au înălţat ochii spre turn.

Cavalerul, numai el, putea să-i salveze.

Şi cavalerul era gata. În câteva clipe a îmbrăcat armura şi a pus mâna pe armele grele. Călărea singur, ca întotdeauna, doar în tovărăşia curajului său. Nu a pronunţat nici un cuvânt. În acea seară, cămaşa de mătase roşie ar fi avut o ruptură în plus.

Balaurul era o umbră neagră pe cer, ochii emiteau scânteieri roşcate, răsuflarea lui înfocată otrăvea aerul, iar cu coada reteza vârfurile copacilor.

Cavalerul l-a privit în tăcere. Nu şi-a plecat ochii. A sfidat balaurul, stăpânind cu pintenul de fier calul înspăimântat.

Nu avea să-l învingă prin forţă, ci prin inteligenţă.

L-a atras pe balaur în desişul pădurii. Monstruoasa creatură s-a încurcat, târâtă de însăşi violenţa sa nebună, în învălmăşeala trunchiurilor uriaşe. Acum, cavalerul trebuia doar să aştepte. Ştia unde să lovească: artera groasă care pulsa în gâtul acoperit cu solzi verzi.

După ore de luptă intensă, epuizat, balaurul a arătat gâtul cavalerului care aştepta ferm, implacabil. Era sfârşit. În ochii mari şi injectaţi cu sânge ai bestiei, groaza şi resemnarea au luat locul ferocităţii.

Vălul morţii a cuprins pădurea. Cavalerul a îndreptat spada spre artera în care sângele pulsa cu zvâcniri. Trebuia să o taie printr-o lovitură sigură şi, odată cu sângele, s-ar fi scurs şi viaţa.

Muşchii cavalerului s-au încordat, dar sabia nu s-a mai îndreptat către ţintă. Cavalerul a auzit ceva. Şi gândul dureros de dimineaţă a revenit.

Inima balaurului bătea la unison cu inima cavalerului. „Toate inimile bat la fel”, s-a gândit el.

Cu un gest hotărât, şi-a înfipt sabia într-un trunchi şi a întors calul, mângâindu-i coama udă de transpiraţie:

– Să ne întoarcem acasă, a spus.

O tăcere grea, pricinuită de uimire şi pătrunsă de dezamăgire, l-a primit în sat. Cavalerul a traversat satul în tăcere şi s-a îndreptat spre casa mare unde trăia familia sa. Când a văzut dealul, pe care se înălţa casa de piatră cenuşie, a aruncat coiful cu panaş galben şi roşu, apoi scutul, jambierele, zalele de fier.

Calul, uşurat, a luat-o la galop.

Ca şi cum ar fi fost anunţaţi dinainte, ai săi i-au ieşit în întâmpinare. Soţia (Cât era de tânără şi frumoasă încă! Oare cum ar fi putut să nu se gândească?), fiii (Cerule, cum crescuseră!), casa (Uşile au nevoie de o mână de vopsea)… totul îi părea aşa de nou!

Când şi-a îmbrăţişat soţia şi fiii (De cât timp nu o mai făcuse?), gândul dureros a dispărut.

– Viaţa e tot ceea ce avem… tot ceea ce avem, a murmurat. Apoi a legat cămaşa roşie, cea plină de glorie, de creanga unui măr din grădină. De departe părea o floare sau numai ceea ce rămânea dintr-o sperietoare de păsări.

Toate inimile bat la fel. Inima ta îţi bate în piept. Ascult-o, astăzi.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013