CEI TREI FII

Trei femei s-au dus la fântână pentru a scoate apă. Lângă fântână, pe o bancă de piatră, stătea un om bătrân care le privea în tăcere și asculta discuția lor.

Femeile își lăudau fiii.

– Fiul meu, spunea prima, este atât de zvelt și de îndemânatic, încât nimeni nu-i stă alături.

– Fiul meu, susținea a doua, cântă ca o privighetoare. Nu e nimeni în lume care să se poată lăuda cu o voce frumoasă ca a lui.

– Și tu ce spui despre fiul tău? au întrebat-o pe a treia, care continua să tacă.

– Nu știu ce să spun despre fiul meu, a răspuns femeia. E un băiat bun, cum sunt atâția. Nu știe să facă nimic special…

După ce amforele au fost umplute, cele trei femei și-au reluat drumul spre casă. Bătrânul le-a urmat o bucată de drum. Amforele erau grele, brațele femeilor se forțau să le ducă.

La un moment dat s-au oprit pentru a-și odihni spatele.

Înaintea lor au venit trei tineri. Primul a improvizat un spectacol: se sprijinea cu mâinile pe pământ și a făcut roata cu picioarele prin aer, apoi a reușit să facă un șir de salturi mortale.

Femeile îl priveau extaziate:

– Ce tânăr priceput!

Al doilea tânăr a intonat un cântec. Avea o voce splendidă, care revărsa armonia în aer, asemenea unei privighetori.

Femeile îl ascultau cu lacrimi în ochi:

– E un înger!

Al treilea tânăr s-a îndreptat spre mama sa, a luat amfora grea și a început să o ducă, mergând alături de ea.

Femeile s-au adresat bătrânului:

– Ce părere ai despre fiii noștri?

– Fii? a exclamat bătrânul. Eu am văzut un singur fiu!

 

„Îi veți recunoaște după roadele lor” (Mt 7,16).

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013