Micuțul Carol era un copil timid și liniștit. Într-o zi a sosit acasă și i-a spus mamei sale că ar fi voit să pregătească o felicitare de Sfântul Valentin pentru toți colegii săi de clasă.

Mama a exclamat instinctiv:

– Nu! Nu e cazul!

În fiecare zi, privea copiii când se întorceau acasă de la școală, pe jos. Carol al său mergea cu greu, întotdeauna ultimul. Ceilalți râdeau și formau o gașcă veselă și zgomotoasă. Dar Carol nu făcea niciodată parte din grup. Mama s-a hotărât să-și ajute fiul și a cumpărat cartoane subțiri și markere. Timp de trei săptămâni, seară de seară, Carol a ilustrat cu migală treizeci și cinci de felicitări de Sfântul Valentin.

A sosit ziua Sfântului Valentin și Carol era copleșit de emoție. Le-a strâns cu grijă, le-a pus în ghiozdănel și a alergat afară. Mama s-a hotărât să-i pregătească prăjitura lui preferată și să-l întâmpine cu o ceașcă de lapte cu cacao pe când se va întoarce acasă de la școală. Știa că avea să rămână dezamăgit și poate în felul acesta i-ar fi alinat durerea. Avea să dea câte o felicitare tuturor, dar el nu avea să primească nici măcar una.

În acea după-amiază, mama a pregătit prăjitura și ceașca cu lapte. Când a auzit obișnuita gălăgie a copiilor, mama a privit afară, de la fereastră. Copii soseau, râzând și pălăvrăgind ca de obicei. Și ca întotdeauna, ultimul era Carol. Singur.

A intrat în casă aproape alergând și a aruncat ghiozdănașul pe un scaun. Nu avea nimic în mână și mama se aștepta să-i dea lacrimile.

– Mama ți-a pregătit prăjitura și lapte cu cacao, a spus, cu un nod în gât.

Dar el parcă nu a auzit cuvintele sale. A trecut mai departe, cu fața aprinsă, spunând tare:

– Nici unul. Nici unul!

Mama l-a privit nesigură.

Copilul a adăugat:

– Nu am uitat pe niciunul… pe niciunul.

„Aceasta este voința care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el” (In 6,39).

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013