Într-o zi, pe când rătăcea prin pustiu, Moise a întâlnit un păstor. A petrecut toată ziua împreună cu el și l-a ajutat la muls oile.

Pe înserate, Moise l-a văzut pe păstor turnând un pic de lapte mai bun într-un blid, pe care apoi l-a așezat pe o piatră, nu departe de cortul unde se aflau.

Moise a întrebat la ce folosea acel lapte, iar păstorul a răspuns:

– Este laptele lui Dumnezeu.

Curios, Moise a cerut să-i explice. Păstorul i-a spus:

– Pun întotdeauna deoparte laptele cel mai bun și i-l ofer lui Dumnezeu.

Moise a simțit nevoia de a corecta credința naivă a păstorului și a insistat:

– Și Dumnezeu îl bea?

– Desigur! a răspuns păstorul.

Moise a început să explice că Dumnezeu e un duh pur și deci nu poate bea lapte. Păstorul nu-l credea și, de aceea, Moise i-a sugerat să se ascundă după un tufiș ca să vadă dacă Dumnezeu va veni într-adevăr să bea laptele.

Păstorul s-a ascuns imediat după căderea nopții.

În lumina lunii, a văzut un pui de vulpe, venind din pustiu cu pași mici și repezi. După ce a privit în stânga și în dreapta, animalul s-a năpustit asupra laptelui, pe care l-a băut cu zgomot și cu lăcomie. Apoi a dispărut din nou în pustiu.

În ziua următoare, Moise l-a văzut pe păstor trist.

– Ceva nu este în regulă? l-a întrebat.

– Tu aveai dreptate, a oftat păstorul. Dumnezeu este un duh și nu vrea laptele meu!

Uimit, Moise a exclamat:

– Ar trebui să fii mulțumit. Acum știi ceva mai mult despre Dumnezeu decât știai acum câteva zile.

– Da, a admis păstorul. Dar singurul lucru pe care-1 aveam pentru a-i demonstra iubirea mea mi-a fost luat.

Moise a înțeles. S-a retras în singurătate și a început să se roage din toate puterile. În timpul nopții, Dumnezeu i-a apărut și i-a spus:

– Moise, ai greșit. Este adevărat că sunt un duh, dar acceptam cu plăcere laptele oferit de păstor, ca semn al iubirii sale; însă, din moment ce nu aveam nevoie de laptele său, îl împărțeam cu acel pui de vulpe căruia îi place foarte mult laptele.

Sunt oameni care se cred foarte înțelepți și râd de credința celor simpli și a „bătrânelelor”.

Trebuie să ne amintim întotdeauna de rugăciunea dătătoare de bucurie a lui Isus:

„Te preamăresc, Tată,

Domn al cerului și al pământului,

pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și pricepuți

și le-ai revelat celor mici.

Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorința ta”.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013