În familie era un motan bătrân negru, care, după cină avea o cerere specială. Nu voia să mănânce, să iasă sau ceva de felul acesta. Avea nevoie de ceva foarte diferit.

Dacă toți erau așezați, sărea în brațele cuiva; altfel, rămânea neliniștit, până ce toți se așezau.

Odată în brațe, începea să se miște înainte de a fi mângâiat pe spate. Atunci, motorul său mergea turat; se întorcea pentru a se așeza comod și își întindea labele. Din când în când torcea cu zgomot atât de mare, încât pufăia. îi privea pe toți cu ochii deschiși și încrezători și arunca ocheade de feline de încredere totală.

Copiii spuneau simplu:

– Attila simte nevoia de a toarce.

Tatăl explica ritul astfel:

– În familia noastră, nu este unicul care are această nevoie: o am și eu și, la fel, soția mea. Știm că această nevoie nu este tipică nici unei categorii de vârstă. Eu o asociez în special copiilor, cu nevoia lor rapidă și impulsivă de a fi îmbrățișați, de a fi ținuți în brațe, de a fi ținuți de mână, de a li se îndoi cuvertura, nu pentru că e nevoie de a face ceva, ci numai pentru că sunt făcuți astfel.

Sunt multe lucruri pe care aș dori să le fac pentru toți copiii. Dacă aș putea face numai unul, ar fi acesta: aș garanta fiecărui copil, de oriunde, posibilitatea de a toarce cel puțin o dată pe zi.

Și copiii, ca și motanii, simt nevoia de a toarce.

Chiar și tu, uneori, simți nevoia de a toarce… Ce aștepți?

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013