O învățătoare le-a cerut elevilor din clasa întâi să deseneze ceva pentru care simțeau datoria de a-i mulțumi Domnului. S-a gândit cât de puține motive de a fi recunoscători aveau, în realitate, acești copii provenind din cartierele sărace. Știa că aproape toți vor desena cozonaci cu stafide sau mese pregătite pentru un prânz festiv.

Învățătoarea a fost cuprinsă de uimire de desenul adus de Tino: o simplă mână schițată copilărește.

Dar a cui e mâna?

Clasa a rămas fascinată de imaginea abstractă.

– După mine este mâna lui Dumnezeu care ne dă de mâncare, a spus un copil.

– Un țăran, a spus un altul, pentru că el crește puii și cartofii fripți.

Pe când alții încă lucrau, învățătoarea s-a aplecat spre banca lui Tino și l-a întrebat a cui era mâna.

– Este mâna ta, doamna învățătoare, a murmurat copilul.

Și-a amintit că în toate serile îl lua de mână pe Tino, care era cel mai mic, și îl însoțea spre ieșire. O făcea și cu alți copii, dar pentru Tino însemna mult.

Te-ai gândit vreodată la puterea imensă a mâinilor tale?

Ar trebui să învățăm a respecta „poruncile gospodinei”:

„Dacă dormi pe… pune în ordine.

Dacă îmbraci… agață.

Dacă termini de mâncat… pune în ligheanul de spălat.

Dacă mergi pe… bate-l.

Dacă deschizi… închide.

Dacă îl golești… umple-l.

Dacă sună… răspunde.

Dacă miaună… dă-i de mâncare.

Dacă plânge… iubește-l”.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013