După o groaznică furtună, un sărman naufragiat a ajuns pe plaja unei insulițe pustii, prins de o mică rămășiță a bărcii cu care călătorea. Insula era puțin mai mare decât o stâncă, aspră și neospitalieră.

Sărmanul om a început să se roage. I-a cerut lui Dumnezeu, din toate puterile, să-l salveze și în fiecare zi scruta orizontul, așteptând să vadă sosind un ajutor, dar nu venea nimeni.

După câteva zile s-a organizat. Trudindu-se și chinuindu-se, și-a făcut câteva unelte pentru a vâna și a cultiva, apoi cu greu a reușit să aprindă focul, și-a construit o colibă și un adăpost împotriva furtunilor violente.

Au trecut câteva luni. Sărmanul om continua rugăciunea, dar nici o navă nu apărea la orizont.

Într-o zi, o adiere a brizei asupra focului a îndreptat flăcările spre rogojina naufragiatului, pe care au atins-o. Într-o clipă, totul s-a aprins. Spirale de fum dense s-au ridicat spre cer. Eforturile depuse luni de zile s-au redus la o grămăjoară de cenușă în câteva clipe.

Naufragiatul, care în zadar încercase să salveze ceva, s-a aruncat plângând pe nisip.

– De ce, Doamne? De ce și aceasta?

După câteva ore, un vas mare s-a apropiat de insulă. Au venit să-l ia cu o șalupă.

– Dar cum ați reușit să aflați că eram aici? a întrebat naufragiatul, oarecum neîncrezător.

– Am văzut semnalele de fum, i-au răspuns.

Dificultățile tale de astăzi sunt semnalele de fum pentru harul viitor. Dumnezeu va veni să te salveze.

Care este calea cea mai scurtă pentru a-l întâlni pe Dumnezeu? „A trăi pe un scaun cu rotile”, a răspuns un om fără picioare.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013