POMUL GENEROS

Era odată un pom pe care îl iubea un copil. Copilul venea să-l viziteze în fiecare zi.

Aduna frunzele sale, cu care împletea coroane pentru a se juca de-a regele pădurii. Se căţăra pe trunchiul său şi se legăna prins de ramurile sale. Mânca fructele sale şi apoi, împreună, se jucau de-a v-aţi ascunselea. Când era obosit, copilul adormea la umbra pomului, în timp ce ramurile îi cântau nani, nani.

Copilul iubea pomul din toată inima sa mică. Şi pomul era fericit.

Timpul a trecut şi copilul a crescut. Acum, când copilul era mare, pomul rămânea adesea singur. Într-o zi, copilul a venit să vadă pomul şi pomul i-a zis:

– Apropie-te, copilul meu, caţără-te pe trunchiul meu, fă-ţi leagăn din ramurile mele, mănâncă fructele mele, joacă-te la umbra mea şi fii fericit.

– Sunt prea mare pentru a mă căţăra pe copaci şi pentru a mă juca, a spus copilul. Eu vreau să-mi cumpăr lucruri şi să mă distrez. Vreau bani. Poți să-mi dai bani?

– Îmi pare rău, a răspuns pomul, dar eu nu am bani. Am numai frunze şi fructe. Ia fructele mele, copilul meu, şi du-te şi vinde-le în oraș. Astfel vei avea bani şi vei fi fericit.

Atunci, s-a urcat în copac, a cules toate fructele şi le-a luat. Iar copacul a fost fericit.

Dar copilul nu s-a mai întors mult timp… Şi copacul a devenit trist.

Apoi, într-o zi, copilul s-a întors; copacul a tresăltat de bucurie şi a spus:

– Apropie-te, copilul meu, urcă-te pe trunchiul meu, fă-ţi leagăn din ramurile mele şi fii fericit.

– Am prea multe de făcut şi nu am timp să mă urc în copaci, a răspuns copilul. Vreau o casă care să mă apere, a continuat. Vreau o soție şi vreau copii. Am, aşadar, nevoie de o casă. Poți să-mi dai o casă?

– Eu nu am o casă, a spus copacul. Casa mea este pădurea, dar tu poți tăia ramurile mele să-ţi construiești o casă. Atunci vei fi fericit.

Copilul a tăiat toate ramurile şi le-a luat pentru a-şi construi o casă. Şi copacul a fost fericit.

Mult timp, copilul nu a venit. Când s-a întors, copacul era aşa de fericit, încât reușea cu greu să vorbească.

– Apropie-te, copilul meu, a șoptit, vino să te joci.

– Sunt prea bătrân şi prea trist pentru a mă juca, a spus copilul. Vreau o barcă pentru a fugi departe de aici. Tu poți să-mi dai o barcă?

– Taie trunchiul meu şi fă-ţi o barcă, a spus copacul. Astfel vei putea să mergi şi să fii fericit.

Atunci copilul a tăiat trunchiul şi şi-a făcut o barcă pentru a fugi. Şi copacul a fost fericit… dar nu de tot.

Mult, mult timp după aceea, copilul s-a întors din nou.

– Îmi pare rău, copilul meu, a spus copacul, dar nu mai rămâne nimic să-ţi dau… Nu mai am fructe.

– Dinții mei sunt prea slabi pentru fructe, a spus copilul.

– Nu mai am ramuri, a continuat copacul, nu mai poți să te legeni.

– Sunt prea bătrân pentru a mă legăna în ramuri, a spus copilul.

– Nu mai am trunchi, a spus copacul. Nu te mai poți căţăra.

– Sunt prea obosit pentru a mă căţăra, a spus copilul.

– Sunt dezolat, a suspinat copacul. Aș dori atât de mult să-ţi dau ceva… dar nu mai am nimic. Sunt doar un ciot bătrân. Regret foarte mult…

– Nu mai am nevoie de mult, a spus copilul. Numai un locușor liniștit pentru a mă așeza şi a mă odihni. Mă simt foarte obosit.

– Aşadar, a spus copacul, îndreptându-se cât putea, un ciot bătrân e ceea ce trebuie pentru a lua loc şi a te odihni. Apropie-te, copilul meu, ia loc. Ia loc şi odihnește-te.

Aşa a făcut copilul. Iar copacul a fost fericit. (Shel Silverstein)

În această seară, așază-te într-un colţ liniștit şi ajută inima ta să mulțumească tuturor „copacilor” din viaţa ta.

      365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013