Era odată un povestitor. Trăia ca un sărac, dar fără griji, fericit fără nimic, cu capul plin de visuri. Dar lumea din jur îi părea cenușie, brutală, cu inima uscată, cu sufletul bolnav. Și din cauza aceasta suferea.

Într-o dimineață, în timp ce traversa o piață bătută de soare, i-a venit o idee: „Și dacă le-aș povesti istorioare? Le-aș putea povesti despre savoarea bunătății și a iubirii, i-aș duce cu siguranță la fericire”. S-a urcat pe o bancă și a început să povestească cu voce tare. Bătrâni, femei, copii s-au oprit o clipă să-l asculte, apoi s-au întors și și-au continuat drumul.

Povestitorul, știind bine că lumea nu se poate schimba într-o zi, nu s-a descurajat. În ziua următoare s-a întors în același loc și din nou a lansat în vânt cele mai mișcătoare cuvinte ale inimii sale. Din nou lumea s-a oprit, dar mai puțină decât în ziua anterioară. Unul a râs de el. Un altul l-a tratat drept nebun. Dar el a continuat neînfricat să povestească.

Încăpățânat, s-a întors în fiecare zi în piață pentru a le vorbi oamenilor, pentru a oferi poveștile sale de iubire și de uimire. Dar curioșii au devenit rari și foarte curând s-a văzut vorbind doar norilor și umbrelor grăbite ale trecătorilor care abia îl atingeau ușor. Dar nu a renunțat.

A descoperit că nu știa și nu dorea să facă nimic altceva decât să povestească istorioarele sale, chiar dacă nu interesau pe nimeni. A început să le povestească cu ochii închiși, pentru simpla plăcere de a le auzi, fără a se preocupa să fie ascultat. Oamenii l-au lăsat singur în spatele pleoapelor închise.

Au trecut astfel ani. Într-o seară de iarnă, pe când povestea o istorie minunată în amurgul nepăsător, a simțit că cineva îl trăgea de mânecă. A deschis ochii și a văzut un băiat. Acesta s-a strâmbat batjocoritor: 

– Nu vezi că nimeni nu te ascultă, nu te-a ascultat niciodată și nu te va asculta niciodată? De ce vrei să-ți pierzi astfel timpul?

– Îi iubesc pe semenii mei, a răspuns povestitorul. De aceea am dorit să-i fac fericiți.

Băiatul a rânjit:

– Ai înnebunit?

– Nu, a răspuns povestitorul, dând din cap.

– Pentru ce te încăpățânezi atunci? l-a întrebat băiatul cuprins de o compătimire neașteptată.

– Continui să povestesc. Și voi continua până la moarte. Într-o vreme o făceam pentru a schimba lumea… A tăcut, apoi privirea lui s-a luminat.

Și a mai spus:

– Astăzi povestesc pentru ca lumea să nu mă schimbe pe mine.

„Dumnezeu este în inima ta pentru a-ți spune că trebuie să fii bun”, scrie o copilă în caietul de catehism.

Cateheta o întreabă:

– Și dacă o copilă nu-l ascultă?

Copila deschide ochii mari și răspunde liniștită:

– Vai, el repetă.

De aceea, cu îndârjire, în ciuda a toate, și Dumnezeu continuă să își spună povestea.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013