Un explorator străbătea pădurile imense din Amazonia, în America de Sud.

Căuta eventuale zăcăminte de petrol și era foarte grăbit. În primele două zile, indigenii pe care îi angajase ca însoțitori s-au adaptat la ritmul rapid și nerăbdător pe care albul pretindea să-l impună în toate lucrurile.

Dar în dimineața celei de-a treia zile, s-au oprit tăcuți, nemișcați, cu un aer întru totul absenți.

Era clar că nu aveau nici o intenție de a porni la drum.

Nerăbdător, exploratorul, arătându-și ceasul, cu gesturi largi a căutat să-l facă pe șeful însoțitorilor să înțeleagă că trebuiau să pornească, pentru că timpul presa.

– Imposibil, a răspuns acela liniștit. Acești oameni au mers prea în grabă de le-a ieșit sufletul din ei, iar acum așteaptă ca sufletul să-i ajungă din urmă.

Oamenii timpului nostru sunt întotdeauna mai rapizi. Sunt neliniștiți, împiedicați și nefericiți, pentru că sufletul lor a rămas în urmă și nu mai reușește să-i ajungă.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013