Un tânăr ședea singur în autobuz; ținea privirea fixă dincolo de geam. Avea puțin peste 20 de ani, avea un aspect plăcut, o față cu trăsături delicate.

O femeie s-a așezat lângă el. După ce a schimbat câteva cuvinte cu privire la vreme, caldă și primăvăratică, tânărul a spus, pe neașteptate:

– Am stat în închisoare doi ani. Am ieșit în această dimineață și mă întorc acasă.

Cuvintele îi ieșeau ca un râu revărsat, în timp ce povestea cum a fost crescut într-o familie săracă, dar cinstită, și cum activitatea sa criminală a produs celor dragi ai săi rușine și durere. În cei doi ani nu mai avusese vești despre ei. Știa că părinții erau prea săraci pentru a face drumul până la închisoarea unde era închis și că se simțeau prea ignoranți pentru a-i scrie. La rândul său, încetase de a trimite scrisori, pentru că nu primea răspuns.

Cu trei săptămâni înainte de a fi repus în libertate, făcuse o ultimă încercare, disperată, de a intra în contact cu tatăl și mama. Ceruse scuze pentru că i-a dezamăgit, implorând iertarea pentru aceasta.

După ce a fost eliberat, s-a urcat în acel autobuz care avea să-l readucă în orașul său și care trecea chiar prin fața grădinii casei unde fusese crescut și unde părinții săi continuau să locuiască.

În scrisoarea sa scrisese că înțelesese motivele lor. Pentru a face lucrurile mai simple, le ceruse să-i dea un semn care să poată fi văzut din autobuz. Dacă îl iertaseră și voiau să-l primească din nou acasă, aveau să lege o panglică albă de vechiul măr din grădină. Dacă semnul nu ar fi fost dat, el ar fi rămas în autobuz și ar fi părăsit orașul, ieșind pentru totdeauna din viața lor.

În timp ce autobuzul se apropia, tânărul devenea tot mai nervos, așa încât îi era teamă să privească afară pe geam, pentru că era sigur că nu va fi nici o panglică.

După ce a ascultat povestea, femeia s-a limitat să-i ceară:

– Schimbă locul cu mine. Voi privi eu afară pe geam.

  Autobuzul a continuat drumul prin câteva locuri nelocuite și la un moment dat femeia a văzut copacul.

A atins cu ușor umărul tânărului și, stăpânindu-și lacrimile, a murmurat:

– Privește! Privește! Au acoperit tot copacul cu panglici albe.

Ne asemănăm mai mult cu animalele când ucidem. Ne asemănăm mai mult cu oamenii când judecăm.

Ne asemănăm mai mult cu Dumnezeu când iertăm.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013