STRUȚUL OLIVER

Un struț, auster și autoritar, le ținea tinerilor struți o lecție despre superioritatea speciei lor asupra tuturor celorlalte.

– Suntem păsările cele mai mari și, de aceea, cele mai bune.

Toți cei prezenți au exclamat:

– Desigur! Desigur!

Doar un struț gânditor, un anume Oliver, a spus:

– Noi nu zburăm înapoi ca pasărea colibri, a spus cu voce tare.

– Pasărea colibri pierde teren, a replicat struțul bătrân. Noi progresăm, mergem înainte.

– Desigur! Desigur! au exclamat toți ceilalți struți, în afară de Oliver.

– Facem ouăle cele mai mari și, de aceea, cele mai bune, a continuat bătrânul maestru.

– Ouăle măcăleandrului sunt mai frumoase, a spus Oliver.

– Din ouăle de măcăleandru ies numai măcălendri, a replicat bătrânul struț. Măcălendrii se dedică numai viermilor din livezi și gata!

– Desigur! Desigur! au exclamat toți ceilalți struți, în afară de Oliver.

– Noi mergem pe patru degete, pe când omului îi trebuie zece, le-a amintit bătrânul struț elevilor săi.

– Dar omul poate zbura șezând, iar noi, de fapt, nu zburăm, a comentat Oliver.

Struțul bătrân l-a măsurat cu priviri severe.

– Omul zboară prea repede pentru o lume care e rotundă. Curând se va ajunge pe sine însuși cu o mare izbitură din spate, iar omul nu va ști niciodată că ceea ce l-a lovit din spate a fost omul.

– Desigur! Desigur! au exclamat toți ceilalți struți, în afară de Oliver.

– Apoi, în momentele de pericol, putem să ne facem invizibili, băgând capul în nisip, a declarat maestrul. Nimeni altul nu știe să facă așa ceva.

– Cum ajungem să știm că nu ne văd, dacă nu vedem? a întrebat Oliver.

– Chițibușuri! a exclamat bătrânul struț și toți ceilalți struți, în afară de Oliver, au exclamat:

– Chițibușuri! fără să știe ce ar însemna.

Tocmai în acel moment, maestrul și elevii au auzit un ciudat și amenințător vuiet, ca un tunet care se apropia din ce în ce mai mult. Nu era un tunet din cer, ci vuietul unei imense turme de elefanți duri, în plină desfășurare, care, speriați din senin, fugeau orbește. Struțul bătrân și toți ceilalți, în afară de Oliver, și-au băgat imediat capul în nisip. Oliver însă s-a dus să se adăpostească în spatele unei stânci mari din apropiere, unde a rămas până când acel uragan de animale a trecut. Când s-a întors, a văzut înaintea sa o întindere de nisip, oase și pene: tot ce a rămas de la bătrânul maestru și de la elevii săi. Pentru a fi sigur, Oliver a făcut apelul, dar nu a avut răspuns până la rostirea propriului nume.

– Oliver, a strigat.

– Prezent, și-a răspuns.

Și a fost singurul sunet din pustiu.

 

O navă s-a ciocnit de stânci. Pasagerii au fost îmbarcați pe o șalupă mare de salvare. împreună cu ei s-au îmbarcat și câțiva oficiali și pilotul navei. Înainte ca șalupa să părăsească flancul navei împotmolite comandantul le-a dat o ultimă recomandare:

– Ascultați de pilot, el știe cum se manevrează o șalupă!

O bătrânică a murmurat:

– N-aș zice… Tocmai ne-a făcut să ne ciocnim de stânci!

 

Nu subînchiria creierul nimănui. Nu mărimea „audienței” face inteligentă o idee.

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013