Un bărbat se rătăcise prin pustiu și se târa de două zile pe nisipul dogorit. Ajunsese deja la capătul puterilor. Deodată, a văzut înaintea sa un negustor de cravate. Nu avea cu sine nimic altceva: doar cravate. A încercat imediat să vândă una sărmanului om, care murea de sete. 

Cu limba slăbită și gâtul ars, omul l-a luat drept nebun: se vinde o cravată unuia care moare de sete? Negustorul a întors spatele și și-a continuat drumul prin pustiu.

Seara, călătorul însetat, care se târa pe nisip, a ridicat capul și a înlemnit: era pe esplanada unui luxos restaurant, cu parcarea plină de automobile! O construcție grandioasă, absolut solitară, în plin deșert. Omul s-a cățărat cu greu până la ușă și, gata să leșine, a gemut:

 – Dați-mi de băut, vă rog!

 Îmi pare rău, domnule, a răspuns foarte politicos portarul, aici nu se poate intra fără cravată.

Există persoane care traversează pustiul acestei lumi, cu o sete exagerată după experiențe plăcute și avidități de orice fel. Ei îi tratează ca pe niște bieți nebuni pe cei care caută să le prezinte evanghelia. Este un mesaj atât de stupid în pustiul lor!

Dar când vor voi să intre în „Hotelul Domnului”, li se va spune: „Îmi pare rău, aici nu se poate intra fără o inimă reînnoită”.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013