TUFIȘUL CU SPINI

Crescuse pe coastele muntelui și se bucurase de aer și soare. Dar după o vreme, în care era un vlăstar verde și tânăr, rămurelele sale răsucite și urâte se acoperiseră de spini neplăcuți și ascuțiți. Era urât de către păsări și de către oi, cărora, fără să vrea, le smulgea smocuri de lână când se atingeau de el. Până și caprele, care nu sunt mofturoase și ar fi păscut oriunde, îl evitau.

Alte tufișuri și alți arbuști arătau flori și frunze, chiar și fructe. Sărmanul tufiș producea numai spini.

Vântul serii îi aducea disprețul și derâderea celorlalte plante.

Dar, când Dumnezeu a voit să vorbească cu Moise, a ales umilul tufiș cu spini de pe coastele muntelui.

Și tufișul a devenit tronul lui Dumnezeu, mai strălucitor decât soarele, arzând de strălucire și de foc, ca și cum fiecare dintre spinii săi s-ar fi transformat într-o piatră prețioasă cu mii de reflexe de lumină foarte curată.

 

Școlarii erau în rând în fața expoziției celor mai mari invenții ale secolului. Învățătoarea căuta să-i pregătească pe copii referitor la ceea ce urmau să vadă.

– Cine știe să-mi spună o mare invenție de astăzi, care nu era cu 20 de ani mai în urmă? A întrebat învățătoarea.

– Eu! a afirmat convins un copil, îndreptându-și arătătorul spre piept.

 

O, Doamne, învață-mă că eu am nevoie de tine, așa cum tu ai nevoie de mine. Dacă eu nu te-aș avea pe tine, pe cine aș putea ruga? Dacă tu nu m-ai avea pe mine, cine te-ar ruga?

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013