Era odată, într-o îndepărtată provincie a împărăţiei Chinei, un pictor care îşi petrecea zilele căutând să picteze vizibilul şi invizibilul. Satul în care trăia era adesea pierdut în ceaţă. Se povesteşte cum câinii din acele părţi lătrau când apărea soarele.

Pictorul îşi propusese să picteze pe foi mari de hârtie de orez panoramele foarte frumoase care înconjurau satul, dar care erau aşa de des acoperite cu un strat gros de ceaţă. Îndemânarea de a mânui penelul devenise aşa de mare, încât era capabil să reprezinte lacuri, stânci, păsări şi munţi cu o singură mişcare a mânii, rapidă ca fulgerul.

Amuţită de admiraţie, lumea din sate asista la magica înflorire pe foaia albă: a văilor, a munţilor, a peisajelor încântătoare, a copacilor falnici plini de roade, a splendidelor lebede care se mişcau cu demnitate regală pe oglinda albastră a apei şi a păunilor de culori ca de curcubeu.

Legenda sa a început să fie şoptită din gură în gură, apoi din sat în sat.

Faima pictorului s-a răspândit din regiune în regiune, a depăşit graniţele provinciei, până a ajuns la urechile împăratului. Astfel, într-o dimineaţă, acesta din urmă, însoţit de fiul mai mare şi de un mare număr de demnitari ai curţii, s-a prezentat în pragul căsuţei pictorului.

Pictorul, impresionat de o cinste aşa de mare, s-a înclinat până la pământ înaintea împăratului.

La sfârşit, acesta a spus:

– Eu am auzit spunându-se că eşti cel mai bun pictor din împărăţia mea şi vreau să mă conving. Iţi cer să desenezi un cal: cel mai frumos cal din lume, ceea ce nici un ochi nu a văzut vreodată.

– Bine, Măria ta, a răspuns cu umilinţă artistul.

– Cât timp îţi va trebui?

– Zece ani, Măria ta, a răspuns cu cea mai mare naturaleţe şi simplitate pictorul.

– Zece ani, pentru a picta un cal?

– Pentru a picta un cal frumos, Măria ta.

– Foarte bine. Voi aştepta. Mă voi întoarce aici exact peste zece ani.

Împăratul s-a îndepărtat împreună cu suita sa, iar nobilul cortegiu a dispărut în ceaţă.

Cei zece ani au trecut. Ziua fixată a sosit în sfârşit. Împăratul s-a prezentat împreună cu suita demnitarilor săi la poarta pictorului:

– Am venit să-mi iau calul. Unde este? a spus.

Pictorul s-a dus să ia o mare foaie de hârtie de orez. Toată albă…

Prin ochii împăratului şi ai demnitarilor a trecut o scânteiere de mirare, de mânie şi de neplăcere. Dar nu au scos nici un cuvânt.

Pictorul s-a concentrat câteva secunde în tăcere, apoi şi-a înmuiat cu hotărâre penelul în cerneală. Imediat după aceea, sub ochii unui împărat uimit, a desenat prin mişcări foarte rapide ale mâinii şi prin câteva trăsături de penel un cal de o atare frumuseţe, încât suveranul, mişcat, nu a reuşit să-şi stăpânească o exclamaţie de pură admiraţie.

Suveranul a rămas un moment în tăcere, captivat de atâta fineţe expresivă.

Totul era perfect: siguranţa liniei, armonia formelor, eleganţa mişcării, vivacitatea ochiului. în sfârşit, s-a întors spre pictor:

– Nu am văzut niciodată un tablou mai bun decât acesta. Şi cred că nu va exista niciodată un altul egal. Mă bucur împreună cu tine. Soţia ta şi fiii tăi vor putea trăi fericiţi: în faţa acestor martori, mă angajez să le ofer un castel, un lac şi păduri. Dar tu, mag al penelului, eşti condamnat la moarte: voi face să ţi se taie capul pentru că ţi-ai bătut joc de mine, făcându-mă să aştept zece ani un desen pe care l-ai făcut în câteva secunde.

Pictorul, fără să spună un cuvânt, a plecat capul şi s-a lăsat încătuşat înaintea familiei în lacrimi.

Dar fiul împăratului, prinţ de sânge regesc, era foarte curios şi intrase în hambarul sărmanei case a pictorului.

În timp ce omul era dus, a strigat:

– Tată, tată! Veniţi şi vedeţi! Veniţi repede.

Peste tot, în hambar, pe pământ, agăţate de perete, îngrămădite în colţuri, erau foi, bucăţi şi bucăţele de hârtie de orez, pe care erau desenaţi mii, milioane de cai. Pictorul exersase timp de zece ani, zi şi noapte, pentru a-i oferi împăratului său o operă demnă de el.

Oboseala şi efortul de astăzi sunt succesul tău de mâine.

 365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013