Raoul Follereau se afla într-o leprozerie pe o insulă din Pacific. Un coșmar al ororii. Numai cadavre ambulante, disperare, supărare, răni și mutilări oribile

Și totuși, în mijlocul unei astfel de devastări, un bătrân bolnav păstra ochii surprinzător de luminoși și surâzători. Suferea cu trupul, asemenea nefericiților săi tovarăși, dar arăta atașament față de viață, nu disperare, și bunătate în relația cu ceilalți.

Mirat de acel adevărat miracol de viață, în infernul leprozeriei, Follereau a voit să caute explicația acestui lucru: oare ce putea să-i dea atâta forță de viață acelui bătrân atât de lovit de boală?

L-a urmărit, în mod discret. A descoperit că, fără excepție, la ivirea zorilor, bătrânul se târa cu greu la gardul care împrejmuia leprozeria și ajungea într-un loc precis.

Se așeza și aștepta.

Nu răsăritul soarelui era ceea ce aștepta. Nici spectacolul aurorei Pacificului.

Aștepta până când, de cealaltă parte a gardului, apărea o femeie, în vârstă și ea, cu fața acoperită de zbârcituri foarte fine, cu ochii plini de bunătate.

Femeia nu vorbea. Lansa numai un mesaj tăcut și discret: un surâs. Dar bărbatul se lumina la acel surâs și răspundea cu un alt surâs.

Colocviul mut dura câteva momente, apoi bătrânelul se ridica și mergea cu pași mici și repezi spre barăci. În fiecare dimineață. Un fel de împărtășire zilnică. Leprosul, susținut și întărit de acel surâs, putea să suporte o nouă zi și să reziste până la noua întâlnire cu surâsul acelei fețe de femeie.

Când Follereau l-a întrebat, leprosul i-a zis:

– Este soția mea!

Și după un moment de tăcere:

– Înainte de a veni aici, m-a îngrijit pe ascuns, cu tot ceea ce reușea să găsească. Un vrăjitor îi dăduse o pomadă. În fiecare zi mă ungea cu ea pe față, cu excepția unei mici părți, suficientă spre a o atinge cu buzele printr-un sărut… Dar totul a fost inutil.

Atunci m-au luat și m-au adus aici. Ea m-a urmat, Și când o revăd în fiecare zi, numai de la ea știu că sunt încă viu, numai prin ea îmi place încă să trăiesc. 

Desigur, cineva ți-a surâs în această dimineață, chiar dacă tu nu ți-ai dat seama.

Desigur, cineva așteaptă surâsul tău, astăzi.

Dacă intri într-o biserică și deschizi larg sufletul tău pentru tăcere, îți vei da seama că Dumnezeu te primește cu un surâs.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013