Am avut un vis. Mergeam pe plajă alături de Domnul. Pașii noștri se întipăreau în nisip, lăsând două rânduri de urme: ale mele și ale Domnului.

Mi-a venit ideea – era un vis – că fiecare dintre acei pași ar reprezenta o zi din viața mea. Atunci m-am oprit și m-am întors pentru a privi toate acele urme care se pierdeau departe. Și am observat că, din când în când, în loc de două rânduri de urme, era numai unul.

Am revăzut astfel tot drumul vieții mele. Dar, surpriză! Pașii cu un singur rând de urme corespundeau zilelor celor mai triste ale existenței mele: zile de neliniște și de nerăbdare, zile de egoism și de dispoziție proastă, zile de încercări și îndoieli, zile de neînțeles, zile de suferință.

Atunci m-am adresat Domnului cu ton de mustrare:

–      Tu ne-ai promis că vei rămâne cu noi în toate zilele. Pentru ce nu ți-ai ținut promisiunea? Pentru ce m-ai lăsat singur în momentele cele mai rele ale vieții mele, în zilele în care aveam mai mare nevoie de prezența ta?

Domnul a surâs:

–      Fiul meu, micuțul meu, nu am încetat să te iubesc nici o singură clipă. Urmele singure pe care le vezi în zilele mai dure ale vieții tale sunt ale mele… în acele zile te purtam în brațe.

Compasiunea înseamnă a pune durerea ta în inima mea.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013